A NU fi TU!

Încep cu o refulare... nu e un soare (valoric) care să ne străbată simţurile, e întotdeauna acelaşi nor (negru, ispitit spre gri) care nu numai că ne descentrează, dar ne abate adeseori de la ideea de a aprecia tot ceea ce merită iluminat înspre rezultatul scontat. De ce tergiversăm anumite acţiuni, deşi ni le-am dori ca ele să se manifeste în secunda 2? De ce ne refuzăm luxul de a fi simpli, atunci când însăşi simplitatea e de un real folos, temporal şi spaţial? O facem pentru că vrem, iar inevitabil ne ruinăm, încet dar sigur, emoţiile, trăirile afective, sensibilitatea gândirii. Iar asta nu se întâmplă pentru că nu am fi în stare să ne canalizăm, aceste calităţi verosimile, spre ceva ce ar propulsa acelaşi bun, acelaşi patetic stimul conversaţional "ce faci? bine..." înspre un util plăcut. E prolix pe undeva, ceea ce vreau eu sa expun (cu atat mai bine :) ) nu e valabila sintagma "cine are urechi sa auda", cu atât mai puţin "cine are ochi să vadă" - pentru că însăşi văzul sfidează muguri de cuvinte consacrate, trecându-le cu vederea, dezonorând paragrafe care ajută mult prea mult. Nu e vina secolului 21 pentru că nu poţi spune "Te iubesc", spre exemplu. Pentru această manifestare verbală niciodată nu a fost o modă deopotrivă a promova-o sau de a scoate-o din peisaj. E pur şi simplu falsitatea şi lipsa de siguranţă problema, de care dăm dovadă, nu pentru că n-ar exista o fundaţie solidă, ci pentru simplul fapt că ne e greu a o recunoaşte, ne aruncăm perfid spre ceva ce nu vrem, de fapt, dar o facem - "edificând" o pseudo-modă. E o ciudă existenţială ce se manifestă în următoarele 3 secunde de raţiune, atunci când, ei bine..............to be continued.